deviantart poetry mihai zabet

stăteam singur în partea dreaptă a tabloului şi număram petele de culoare
unele mai gri altele mai puţin gri
unele mai verzi altele mai puţin verzi
unele mai albe altele mai puţin albe
vezi ce semne obscene îmi face câtă ură deasupra poeniţei şi vocea ei se auzea se tot auzea

se auzea
dar şi eu eram aşa de încruntat încât tot ţărmul se scufunda lent
orizontul se făcea portocaliu
se zdrenţuia
nisipul se strângea în jurul broscuţei ruginite da era ruginită de atâtea aşteptări
frisoane chemări şi ce sa mai spun lumea spunea ce frumos plânge are genele mari sfioase uite are talent
păcat de talent să ne rugăm să se desfacă să ne rugăm să ne accepte să ne rugăm să ne mângâie
să ne ţină de mână
să ne picure fluidele saliva ei să ne curgă în gură

să mai schimbăm vorbe

doar spre seară oboseam un pic
cerul începea să se rotească