cum exista mereu un drum
până departe
cum există mereu o imagine care se degradează
care-şi pierde înţelesul
an de an

îmi amintesc
încerc să-mi amintesc cum arătai
conturul sânilor

respiraţia aproape

cum încerc din răsputeri
să ajung acolo
unde

abia simt
lumina

photo – mihai zabet

departe în ochii tăi

înainte vreme începeam plimbarea prin livada cu meri
paşi mici
paşi mici
o flacără în cerul serii
o casa cu acoperiş din ardezie

amintiri fără nume

da ann înainte vreme visam brânză
brânză cu roşii şi cu ceapă
porumb fiert

şi acea dimineaţă care nu strigă

este extrem de greu să faci film. sa nu mai vorbim de film de arta. fiecare scenă trebuie analizată. fiecare scenă trebuie bibilită. întoarsă pe toate feţele. scurtată. lungită. mărită. micşorată.

cel mai simplu lucru este să fii actor. să ţi se spună ce să faci. cum să faci. de ce să faci.
ca actor nu contează cum.
cum iese imaginea. cum se aude sunetul. cum se încadrează faţa aia. sau whatever.
regia seamănă foarte mult cu poezia. şi nu din cauză că rimează. nup. e ca şi cum cineva te-ar pune să citeşti din vasco da gama – “culorile se făcură berze
marea zicea întâi şoldul pe urmă tutunul
şi pulpa se deschidea ca o scoică” – e ca şi cum cineva te bâzâie mereu şi mereu şi mereu şi mereu.
regizore, trage cu tunul!
regizore, foloseşte o tehnică familiară!
ocoleşte procesele prin fragmentare. colcăie, regizore! musteşte.
regizore, scapă de omul cu biroul ordonat!

este greu să treci de la filmul mut. la filmul sonor. la fel de greu cum este să treci de la photo la imaginea în mişcare.
la fel de greu cum este să surprinzi cerul în mişcare.
sau o plictiseală violentă.
avansată.
desăvârşită.

stăteam singur în partea dreaptă a tabloului şi număram petele de culoare
unele mai gri altele mai puţin gri
unele mai verzi altele mai puţin verzi
unele mai albe altele mai puţin albe
vezi ce semne obscene îmi face câtă ură deasupra poeniţei şi vocea ei se auzea se tot auzea

se auzea
dar şi eu eram aşa de încruntat încât tot ţărmul se scufunda lent
orizontul se făcea portocaliu
se zdrenţuia
nisipul se strângea în jurul broscuţei ruginite da era ruginită de atâtea aşteptări
frisoane chemări şi ce sa mai spun lumea spunea ce frumos plânge are genele mari sfioase uite are talent
păcat de talent să ne rugăm să se desfacă să ne rugăm să ne accepte să ne rugăm să ne mângâie
să ne ţină de mână
să ne picure fluidele saliva ei să ne curgă în gură

să mai schimbăm vorbe

doar spre seară oboseam un pic
cerul începea să se rotească

ann
nu mă mai aşteaptă nimeni
călăreţul de aramă a ruginit
marea puritate nu mai e
preţioasele amintiri trepiedul toate poemele scrise de mine
sunt aici
în casă
stau aranjate unul lângă celălalt

au privirea aia ştii tu

ar trebui să-ţi spun ann

la tine în dormitor nu este niciodată dezordine
sertare închise
uşi prin care nu se poate intra începusei să dai jos tablourile
să le aranjezi pereţii erau îngălbeniţi
o coală albă de hârtie
scris mărunt
mărunt
o mănuşă de catifea inele cercei un colier de perle

priveam la toate acestea
şi
ştiu că trebuie să-ţi spun ann

ştiu că trebuie

Într-un târg era o uliţă strâmtă, cu case vechi, înghesuite unele în altele. Şi dacă n-ar fi crescut acolo doi plopi înalţi ca s-o mai înveselască puţin, ar fi fost poate cea mai tristă uliţă din lume. Pe uliţa aceea a trecut într-o seară Domniţa… pe uliţa cu ceardacuri negre şi strâmbe, pe uliţa cu case bolnave de bătrâneţe, Domniţa a trecut singurică, tăcută, sfioasă, ca o umbră, şi dintr-o dată s-a oprit locului. Şi-a dus o mână în dreptul inimii şi-a oftat. Domniţa nu venea din poveste şi nu era fată de domn. Purta strai sărăcăcios şi era desculţă. S-a oprit şi-a oftat în faţa unei ferestre de la o magherniţă, îngropată pe jumătate în pământ. În geamul magherniţei străluceau doi pantofi de aur. Nicăieri, în tot târgul, nu văzuse asemenea minune. Geamul era luminat şi de sub el se auzea un cântec. Pe uliţă nu era nici o lumină şi Domniţa s-a bucurat că n-o vede nimeni. Şi pentru că n-o vedea nimeni, închidea ochii şi se uita într-o oglindă închipuită. Pantofii îi veneau bine. Se simţea ca fulgul uşoară şi fericită. Dacă s-ar fi putut, n-ar mai fi deschis ochii; oglinda închipuită se înceţoşa însă de la o vreme şi fata se trezea ca dintr-un vis.
- Numai de nu i-ar cumpăra cineva, îşi spunea ea, trebuie să fie tare scumpi şi simbria mea…
În seara când Domniţa s-a oprit pentru a nu ştiu câta oară în dreptul ferestrei cizmarului, plopii îşi scuturaseră toate frunzele… era frig şi începuse să burniţeze. Tremura în rochia subţire, dar nu se îndura să plece. Şi, cum se uita ea, dusă de lume, auzi un glas şi un scârţâit de uşă. Tot sângele i se grămădi la inimă. Parcă săvârşise o faptă rea şi fusese prinsă. Meşterul însă cu glas domol o pofti să coboare în magherniţa lui. Nu se putu împotrivi. În încăperea de sub pământ mirosea a lucruri vechi, dar era cald. Lampa de gaz pâlpâia şi mişca pe pereţi umbra meşterului, un bătrân încovoiat, cu bărbuţa albă, şi cu ochii mici.
- Vai de mine, spuse el, eşti desculţă şi frigul ăsta… Uite cum ţi s-au înroşit picioarele… Treci lângă sobă şi te încălzeşte… De bună seamă că te-ai rătăcit… Afurisită uliţă! Mulţi se rătăcesc pe aici…
- Nu!… M-am oprit numai la fereastră şi mă uitam…
- Aha, făcu meşterul mândru, frumoşi?
- Da, clătină din cap fata. Apoi îl întrebă: Oare mi-ar veni?
- Ca turnaţi, râse cismarul.
- Meştere, te rog să nu-i vinzi…
- Nici nu pot… Cine să-i cumpere?
Fata. Gândindu-se că-s nespus de scumpi, se întristă… Meşterul îşi puse ochelarii şi începu să ciocănească la o pereche de pantofi vechi.
- Cum te cheamă?
- Domniţa.
- Nu-i fi cumva fată de crai?
- Nu, moşule!
- Frumos nume şi nici tu nu eşti urâtă!
- ?
- Şi de mult eşti în târgul nostru?
- De mult!
- Slujeşti?
- Da.
- Şi stăpâna nu-ţi cumpără încălţări?
- Nu… La ţară aşa umblăm noi… Dar îmi strâng bani…
- Şi eu strâng, vreau să mă mut într-un târg mai ca lumea…
- Vrei să te muţi? Şi când?…
- De treizeci de ani tot vreau, dar nu ştiu cum am să izbutesc… Dacă aş avea şi eu noroc. Aş da de trei ori cu ciocanul în tocurile unei perechi de pantofi şi m-aş îmbogăţi.
- Cum aşa?
- Cică cei bogaţi au obiceiul să-şi pună pietre scumpe şi-n tocurile încălţărilor… Ori, n-au ce face cu ele, ori de frica hoţilor, când pornesc la drum… Pe urmă uită ori mor… Un prieten al meu, tot cismar, om s-a făcut… A dat peste ciubote domneşti… Cuie de aur, potcoave de aur şi-n încreţiturile carâmilor, bani de aur. Iar în tocuri pietre scumpe, cât fasolea de mari. Om s-a făcut… Nu mai bate un cui… N-a spus la nimeni multă vreme, dar la un pahar de vin, s-a scăpat cu vorba.
- Dacă-i aşa, poate că până la urmă ai să găseşti… Acum mă duc că-i târziu.
- Bine, Domniţa. Când vezi lumină la fereastră, poţi să mai vii, că tare mi-i urât. Şi de pustiu încep să cânt şi nu ştiu decât un singur cântec de care m-am săturat…
Domniţa urcă treptele de lemn şi ieşi în uliţă. Nu-i venea să creadă că a stat de vorbă cu meşterul pantofilor de aur. Era nespus de fericită că o mai poftise pe la el şi din pricina asta nu simţea nici pietrele uliţei sub tălpi, nici burniţa. – Cine să-i cumpere? … auzea parcă în urechi, vorbele bătrânului… Cine să-i cumpere? Şi fata îi răspundea în minte: „Eu… Eu am să-i cumpăr… Eu! Nu-ţi vine să crezi, dar aşa este. Numai să nu-i vinzi, meştere… Te rog să nu-i vinzi la nimeni… Ştiu că pantofii auriţi din fereastră or să mă ducă la fericire… Zici că n-am bani? Am să strâng şi am să-i leg în basma. Am să-i leg cu zece noduri!… Şi în timp ce vorbea singură, Domniţa alerga pe uliţa întunecoasă, ca o umbră, ca o arătare şi nu simţea noroiul de sub tălpile care nu purtaseră încă încălţări. Aşa umblase şi pe uliţele satului pe frig, pe zloată de când se ridicase din nalba ogrăzii. Aşa umblaseră şi mama şi bunica ei, până intraseră în pământ. Domniţa îşi aducea aminte de spusele maică-si: „Poate tu, fata mea, să ai noroc, să nu rămâi o desculţă, cum am fost eu şi tot neamul în urmă. Că cine te vede cu picioarele goale îţi dă cu cotul şi te lasă… Să porţi papuci, fata mea, aşa te binecuvântez, ca să ai parte printre oameni… Eu, până şi mireasă, am fost cu tălpile goale… Şi am plâns, fata mea, şi a plâns şi bunică-ta că nici ea nu avusese la nuntă papuci…”
Şi Domniţa alerga desculţă pin zăpadă şi parcă în urma ei, treceau, ca umbrele, chipurile a nenumărate femei, toate cu picioarele goale.

***

Vai, cum îşi număra simbria, cum o lega în basma şi o purta în sân ca să nu i-o fure cineva! Slujea în casa unor negustori. Când nu mai putea de oboseală, se repezea la magherniţa meşterului cu bărbiţa albă. Şi cum privea o dată, de două ori pantofii, se simţea alta. N-o mai dureau nici mâinile, nici picioarele, se lumina în obraji şi ochii îi jucau de bucurie ca două mărgele negre. Uita de oboseală, uita de toate şi în timp ce meşterul fornăia acelaşi cântec, Domniţa îi mătura odaia, îi rânduia lucrurile, îi făcea focul. Şi când pleca, îl ruga să nu vândă pantofii, nu cu vorbe, ci doar din căutături, iar ochii bătrânului se umezeau.
Într-o seară cu ninsoare şi viscol, când plopii fluierau în crivăţ, când omătul astupase fereastra magherniţei de nu se mai vedea nimic, Domniţa îl găsi pe meşter îmbrăcat de sărbătoare şi nespus de vesel. Oare nu cumva vânduse pantofii cei auriţi? Oare nu cumva găsise ceva pietre scumpe prin vechiturile adunate în cotloane şi se pregătea să plece în alt târg după cum visa de treizeci de ani? Ceva se întâmplase. Fetei îi era frică să-l întrebe. Bătrânul îşi freca palmele, îşi netezea bărbuţa, se căuta în buzunare, vesel, de parcă toată lumea era a lui. De bună seamă că se întâmplase ceva neobişnuit. Fata tăcu. Bătrânul parcă nici n-o băgă în seamă. Abia după ce-şi puse ochelarii sări în sus:
- Ptiu, bată-te norocul… Aici erai?… Bine c-ai venit, Domniţă. Afară-i o vreme să nu laşi un câine… Dar mie aşa vreme îmi place…
- Ai găsit? întrebă Domniţa cu jumătate de glas.
- Ce să găsesc?
- Pietrele cele scumpe.
- Ha, ha, ha! Da’ de unde ştii? Mă reped până în târg pe la muşterii. Mă duc după bani!… Mă întorc îndată. Stai lângă sobă… Şi tot desculţă, păcatele mele… Am să-ţi potrivesc eu nişte încălţări mai vechi, până una-alta.
Rămasă singură în odăiţa aceea de sub pământ, fetei i se păru că se află într-o poveste. Ascultă paşii bătrânului şi când nu-i mai auzi, cu răsuflarea oprită, se urcă pe un scaun să vadă mai de aproape pantofii. Cum mai străluceau! Voi să-i ia în mână, dar îi fu parcă frică. Rămase lipită de perete, nemişcată. O bună bucată de vreme. O dureau ochii de strălucirea lor. Într-un târziu se gândi să-i încerce. Şi ce dacă o să-i încalţe? Nu face nici un rău nimănui. Dar îşi aminti că mersese cu tălpile goale prin zloată… Îşi duse o mână la piept să-şi oprească inima şi să simtă băsmăluţa în care îi erau legaţi banii!… De afară veni un zgomot surd. Sări repede jos şi potrivi scaunul la locul lui… Cine să fie? Oare nu dinadins meşterul o lăsase singură să vadă ce face?… La gândul acesta, obrajii începură să-i ardă… Ascultă… Ascultă… În cele din urmă deschise uşa… De vânt, plopii se loveau de acoperişurile caselor, care parcă de noapte şi de frig se ghemuiseră mai mult unele în altele… În casă era cald şi plăcut. Domniţa se aşeză, cu mâinile la subsuori, pe patul îngust şi tare de lângă sobă. Nu trecu multă vreme şi deodată de pe pervazul ferestrei sări jos un pantof aurit, apoi sări şl celălalt şi prinseră să vină spre ea… Ciudat. Nu se auzi nimic. Parcă nici nu atinseră pământul… La câţiva paşi de pat se opriră. Se săltară puţin în sus şi rămaseră câteva clipe în văzduh… Apoi se lăsară din nou jos, şi râseră parcă, desfăcându-şi şireturile subţiri. Pe urmă, prinseră să danseze singuri în jurul stâlpului de lemn în care se sprijinea tavanul. Şi ce dans minunat! Se aplecau spre dreapta, se aplecau spre stânga!, veneau bot în bot unul în faţa celuilalt, apoi începeau să se învârtească numai pe tocurile lor înalte şi aurite… Abia atunci băgă de seamă Domniţa că cineva cânta, că după cântare dansau pantofii. Cântecul semăna puţin cu cel al meşterului, numai că era mai vesel, mai săltăreţ… Fetei nu i se păru deloc ciudat lucrul acela şi chiar se bucură că pantofii ştiu să joace aşa frumos…
După ce isprăviră dansul, pantofii cei auriţi se apropiară de ea şi fata voi să-i apuce cu amândouă mâinile, dar jucăuşii o rupseră la fugă împrejurul odăii… Domniţa nu-şi puse mintea cu nazurile lor, ci îi lăsă să-şi facă de cap cât vor… Dar când nici nu se aştepta, pantofii veniră singuri şi i se potriviră în picioarele ei. Şireturile se strânseră şi se înnodară singure. Cât de uşori erau şi ce bine-i veneau! Parcă nici nu-i avea în picioare…
- Acum nu mă vede nimeni, ce-ar fi să încerc să dansez!… Mama a dansat desculţă când s-a măritat, pe când eu!…
- Hei, fata moşului! Scoală că ţi-am adus turtă dulce!
Domniţa se trezi buimăcită.
- Nu te speria, eu sunt…
- E târziu?
- S-a făcut ziua albă… Şi iar am rămas sărac lipit… Strâng ban după ban ca să mă mut şi tot pe loc rămân…
Domniţa îşi pipăi băsmăluţa la sân. Era acolo.
- Am băut toţi banii! Toţi! Dar ţie ţi-am adus turtă dulce… Eu nu pun gura pe ea… Eu mănânc turtă amară… De când sunt pe lume, n-am mâncat turtă dulce… Într-o zi poate că totuşi am să mă mut într-un târg mai ca lumea…
- Am să te ajut şi eu… Dacă asta ţi-e fericirea, trebuie să se împlinească odată, şi odată.
- Fericirea! Fericirea, făcu cu înţelepciune meşterul; poate că-i pe aproape, dar n-o vedem căci n-are chip… S-o ia dracu de fericire… Când beau, toată lumea-i a mea şi pe urmă mi-e gura amară… S-o ia dracu de fericire!… Vezi cam aşa-i cu ea, are gustul amărui… Pentru fericirea din noaptea asta trebuie să mai bat un an de zile ţinte şi să cos vechituri…. Hei, dacă m-aş putea muta într-un târg mai ca lumea…
Domniţa îşi luă turta dulce şi ieşi. Meşterul îşi puse şorţul, îşi şterse ochelarii, trase lampa mai aproape ca să lucreze, dar adormi cu capul pe o cizmă.

***

S-a aşternut iarnă grea şi Domniţa nu s-a mai arătat prin casa meşterului. Până pe aproape de miezul nopţii bătrânul stătea aplecat şi bătea ţinte. Bătea ţinte şi-şi cânta cântecul gândindu-se când la anii tinereţii, când la vremea de afară, când tresărind la câte un toc de pantof în care i se părea că aude un clinchet ca de clopoţel. Când lucra pe te miri ce, nu se plângea că stă degeaba. În târgul acela erau destui oameni care aveau nevoie de petece la ciubote şi la ghete. Uneori îi era dor de fata cu chip de domniţă. Ochii ei negri îi încălzeau sufletul. De mult îi alcătuise din nişte rupturi o pereche de papuci să n-o mai vadă desculţă prin zăpadă şi zloată. Dar fata nu dădea nici un semn de viaţă. Uneori se gândea că poate s-a îmbolnăvit pe undeva de frig şi zace. Sau, poate că murise. Prea era delicată şi subţirică la trup şi iarna nemiloasă. A avut el odată o floare într-o oală de lut, care semăna cu Domniţa şi într-o noapte, uitând-o în prag, a găsit-o moartă. O ucisese bruma. Şi bătrânul, de mila florii moarte, a plâns şi a băut o noapte întreagă. Dacă ar fi ştiut unde stă Domniţa, s-ar fi dus s–o afle, s-o întrebe de sănătate şi să-i ducă papucii anume făcuţi pentru ea.
Pe neprins de veste, într-o zi, uliţa cea strâmtă şi întunecoasă s-a umplut de apă. Soarele topea omăturile şi de undeva din câmp, venea miros de pământ. Un miros amestecat cu buruiene putrede şi cu fir de iarbă nouă. Un miros de care nările nu se mai săturau. Şi meşterul a stat o după-amiază întreagă în faţa magherniţei uitându-se la cerul albastru şi la plopii care rămâneau nemişcaţi în lumina soarelui ca nişte înţelepţi.
Spre seară, năvăli ca o furtună fata cu chip de domniţă în odaia cu pereţi afumaţi. Aducea cu ea miresme de câmpuri.
- Meştere! A venit primăvara şi sunt atât de fericită, încât mă tem să nu mă îmbolnăvesc… De acum şi tu te poţi muta în alt târg!… Mâine dacă vrei!…
Şi Domniţa începu să sară sprintenă de colo până colo ca un pui de ciută.
- Dar ce s-a întâmplat, Domniţă? Ce te-a apucat?
- Fericirea!
- Oameni ca alde noi nu prea cunosc fericirea. Ce s-a întâmplat?
- Am adunat toţi banii… Şi n-am să mai fiu desculţă!… Toţi banii!
Şi jucând, fata scoase din sân basmaua doldora de bani şi i-o puse meşterului dinainte.
- Sunt de ajuns! Nimeni n-are să-ţi dea mai mult. Nimeni!
- Pentru ce mi-ai adus banii?
- Ca să cumpăr pantofii cei auriţi din fereastră…
Meşterului începură să-i tremure palmele şi întunecându-se la chip, abia putu să spună:
- Pantofii aceia, dar pantofii… sunt din hârtie…

Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul -
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc -
Doar trenul pleacă!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte…

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară -
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!…

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!…
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor “ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc…

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine…

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!…

Tăcerea a înmărit luna.[...]
şi tăcerea e atât de veşnică încât aud vrabia timpului foşnind
scurt între ramuri.[...]

Şi iată că vis sau demenţă, – nu mai ştiu pentru cine mă întreb
căci mă gândesc că cerul e opac ca pleoapele ei
că liniştea asta n-am mai simţit-o de demult.

Iubita mea [...]
ce vedenii sapi în perne cu fruntea ?[...]
iubita mea [...]
vezi cum s-au destins şi dorm pe umbre şi lumini crengile [...]
cum se sting luminile la ferestre
cum se netezeşte totul mărginit în liniile lui clare
acoperişurile geometrice şi cupolele de stuh
muchia dealurilor cu păduri măreţe şi rouă,
mătasea cerului tăiată de taina zărilor şi stelele
stelele
stelele
stelele.

Stofe vechi, o mandolină,
Un Cézanne şi doi Gauguin,
Patru măşti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane,
“Fleurs du mal” legate-n piele de Cordova,
Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l’Isle-Adam…

Toate sunt ca şi-altădată…
O, bazar sentimental!…
Toate sunt ca la plecarea mea – dantelă şi cristal…

Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma
Pe covoarele-ţi bogate de Buhara?
Şi-n enorma
Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară
Să-ţi transcrie madrigaluri

Pe obrajii tăi de ceară?…
Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia
Mută-a lacrimilor?

Câte nu pieriră-n veşnicia
Inutilului?
Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă,
Iar dorinţa ta… nimicul – şi nimicul nu se curmă!…

Ştiu că m-aşteptai pe mine…
Iată-mă, sosesc şi-ţi zic:
Te-ntâlnesc întâia oară… Tot ce-a fost n-a fost nimic,
Minte-mă din nou… Aprinde lampioanele… Coboară
Transparentele… Dă-mi calmul şi culorile de seară…
Dă-mi şi buzele, şi ochii, şi…
“Les fleures du mal” la fila
Trei sute treizeci şi nouă: “La mort des amants”…

Dar mila
De amanţii tăi ce-aşteaptă pe trotuar plecarea mea
Mă-ntrupează-n cel de-alt’dată şi…
Pe-araba ta sofa:
Cântece-n surdină,
Gesturi,
Umbre,
Flori,
Et caetera!…

în casa cu acoperiş de ardezie
e multă tăcere
gândurile au obosit de atâta singurătate eram întins pe pat şi
încercam să mă speriu de stratul protector
de suporţii mobili
ce să mai zic

eu nu mă mai gândesc la nimic nu mai sunt trist nu mai sunt murdar
doar ascult

ascult cum lumea rătăceşte pe străzile goale
şi ziua
cum se apropie atât de încet încât nu ştiu dacă sunt lacrimile tale ann sau rouă şi
îţi spun

îţi spun viaţa e prea scurtă
mult prea scurtă

ca să mă neliniştesc din pricina ei